Si iata, dupa o lunga pauza, cel mai lenes blogger din ciberspatiu se intoarce cu forte noi si o melodie inteleapta:
Voi tine minte sfaturile lui Luhrmann atunci cand voi sta tolanita pe o plaja din Corfu in aceasta vara minunata 
Stati aproape, voi cei care ‘ma’ cititi (dragii mei prieteni imaginari), voi reveni cu un val proaspat de nimicuri numa’ bune de pus pe blog!
“Tie yourself to a star and sail with it” Henrik Ibsen
Noutatea unei ţări cu care trebuie să te obisnuiesti stă tocmai in necunoscutul ei, in curiozitatea care iti roade sufletul si nu poti trai fara sa stii. Fara sa incerci sa ghicesti ce se intampla pe trotuarele fiecarei strazi, în coltul fiecarei camere, in respiratia fiecarui locuitor.
Este innabusitor cat de frumosi sunt oamenii pe care ii intalnesti, cate minunatii poti sa le atribui. Sunt cu adevarat Alice, pentru ca eu sunt cea care paseste intr-o noua lume, o lume a tuturor posibilitatilor, tocmai pentru ca eu cred in iepurele intarziat .Cum poti sa nu ii iubesti pe acesti oameni care nu inceteaza sa zambeasca? Mi-am dat seama ca tocmai imperfectiunea oamenilor ii face irezistibili, si toti sunt atat de frumosi tocmai pentru ca sunt diferiti, sunt nebuni in felul lor, sunt speciali, sunt de neconceput. Ce Dumnezeu curios si amuzant trebuie sa avem ca sa creeze asa o specie nedefinita. Si ce mult incep sa iubesc tot ceea ce cunosc, fiindca frumusetea sta in aceasta diversitate indescriptibila, in aceste priviri fara sens si in cuvintele uitate.
Nu sunt un alt om, asta ar fi absurd, nu am avut o experienta care mi-a schimbat perspectiva despre viata, nu am trait nici un soc nemaipomenit care sa ma fi traumatizat . Sunt Erasmus. Sunt in Germania. Si ce daca? Asta oare ma face speciala? Nu cred, doar curioasa sa cumosc cat mai multe, sa vad si sa povestesc mai departe. Dar cum? E greu sa descrii ce simti cand pasesti pe o cale strabatuta timp de mii de ani, cand aterizezi, nestiutoare, intr-un oras cu mii de istorii, cu milioane de povesti. Oare cati oameni au pasit pe acelasi drum si numele lor au fost uitate in negura? Cati tineri ca si mine au mers in locuri necunoscute si au spus ‘Iubesc’? E ciudat cum unele lucruri atat de marunte te pot darama, si in acelasi timp placut ca oamenii sunt capabili de a fi daramati.
Poate ca suna dramatic, dar daca viata nu ar fi asa, de ce oare ne-am mai bucura de ea? Daca nu am fi ridicol de entuziasmati, de ce am mai vrea sa descoperim? Zambesc pentru ca stiu ca o sa intalnesc multi oameni noi, din toate colturile lumii, pentru ca o sa iau contact cu atatea culturi si pentru ca o sa calatoresc pana cand o sa obosesc, iar apoi o sa calatoresc si mai mult. O aventura incepe cu un singur pas, iar eu deja am facut 3.
Care este cel mai bun loc de parcare a unei biciclete? Ce ofera securitate optima, adapost de vreme si este la indemana? Sa o tinem legata de un stalp? Intr-un garaj? In scara blocului? Sa o lasam intr-o parcare improvizata in curtea scolii? Dar toate astea sunt atat de putin originale. Un biciclist excentric nu isi poate lasa ghidonul prada banalitatii.
Uite, ieri de pilda, am vazut o bicicleta in cel mai neasteptat loc – legata de un scaun in autobuzul 66. Fara proprietar. M-am gandit ca ar putea fi a vatmanului dar era un om destul de corpolent, nu l-ar fi tinut acea bicicleta firava. M-am gandit ca romanilor le este foarte frica de furt (e cam dubios sa incerci sa tai lantul unei bicle, in timp ce se holbeaza la tine intre 10 si 80 de calatori RATB). Apoi m-am gandit ca intamplarile iesite din comun sunt de fapt o regularitate in zilele noastre. Nu este ceva neasteptat sa vezi o bicicleta in autobuz, asa cum nu este neasteptat sa vezi un om alergand gol in intersectie (i s-a intamplat unei prietene) sau o femeie tatuata peste tot, pentru a arata ca eu stiu ce animal, sau un catel cu ochelari (fara lentile, ce-i drept, doar cu scop estetic) sau….. dar sunt sigura ca ati vazut si voi…
Si eu am o bicicleta, dar marturisesc ca sunt tare putin inventiva in ceea ce priveste depozitarea ei, sta pe balcon (total plictisitor). Poate am s-o arunc intr-un copac, asta ar fi foarte original si ar adauga un pic de culoare cartierului. Sper doar sa nu nimeresc vreo masina ca ma omoara vecinii. Ma mai gandesc la asta
Trebuie sa invat sa zbor si sa ma bucur de fel de fel de maruntisuri mai mult sau mai putin banale, abia perceptibile acum din cauza gandurilor ce navalesc neinvitate peste sufletul meu. Trebuie sa fac asta pana nu e prea tarziu. Pana nu o sa ajung pironita intr-un birou stramt si anost, cu vedere spre nimicul cotidian. Trebuie sa marturisesc, imi este tare frica de nimicul cotidian si de biroul anost. Simt ca mereu ma invart in jurul lor, ca nu pot sa scap si ca orice as face, tot acolo trebuie sa fiu. De ce trebuie? Pentru ca, orice as face, oricat de adolescentin-nebuneasca ar fi existenta mea, tot se transforma intr-un cerc. Pentru ca monotonia asta dureaza la nesfarsit. Pentru ca odata ce termin un eseu, incep altul, si cand termin o zi de lucru, vine urmatoarea si stiu ca treaba asta nu o sa se mai termine niciodata.
Cum sa visezi cand esti devorat de ideea realitatii? In ziua de azi este din ce in ce mai greu sa te sustragi cotidianului. Poate asta se intampla si pentru ca inainte progresul nu era atat de tragic incat sa te sperie. Unii oameni, mai destepti decat mine, spun ca progresul nu este neaparat ceva pozitiv, ca evolutia nu are o conotatie progresista, ca de multe ori ea desemneaza o trecere a timpului cu consecinte negative pentru societate. Sa insemne asta ca exista ca noi mergem inapoi, in loc de inainte?
Emotional, parca asa se intampla cu majoritatea oamenilor. Uitam sa simtim, devenim sterpi si atunci cand ne dam seama de asta izbucnim intr-un efort de a ne convinge ca sufletul nostru este inca acolo, undeva inauntru sub maldarul de griji inutile. Si din cauza izbucnirilor devenim dependenti de Prozac. Ne apropiem mai greu unii de ceilalti si suntem mai rai unii cu altii, tocmai din frica pe care ne-o inspira progresul. Fie nu vrem sa ne-o ia altul inainte “in the rat race”, fie nu ne putem atasa de mai multi oameni fiindca stim ca la un moment dat tot singuri vom ajunge. Konrad Lorenz spunea in cartea lui, “Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate”, ca, din cauza suprapopulatiei, se pierd contactele directe si exista o diminuare a emotiilor tocmai pentru ca nu suntem structurati sa-i iubim pe toti oamenii pe care ii intalnim zi de zi. De aici si lipsa de amabilitate in metrou sau nepasarea cand i se fura poseta unei doamne pe strada. Este o perspectiva foarte trista si sper din tot sufletul sa fie o exagerare a unei minti pesimiste.
De aici, din acest anti-progres, se trage si nehotararea in masa a generatiei mele. Facem cate doua facultati, chiar trei pe alocuri fara sa mai punem la socoteala masterul, iar cand toate studiile noastre se termina dam nas in nas cu viata care ne da un salariu prost platit si munca suplimentara fara prea multe beneficii. Iar din visele noastre spulberate nu ramane decat cuvantul DEZAMAGIRE scris cu litere de-o schioapa. Majoritatea tinerilor pe care ii cunosc cauta un job bine platit. Si atunci cand ai bani, ce faci cu ei? Iti pui termopane? Putini sunt cei pe care ii admir atat, cei care nu renunta la eterna cautare a vocatiei si raman credinciosi unei pasiuni ascunse care de-abia asteapta sa se manifeste. Aceia sunt viitorii corporatisti, activisti, artisti, politicieni, scriitori, antropologi, actori, profesori cu adevarat capabili. Iar eu? Eu cand sunt intrebata ce imi place sa fac sau ce vreau sa fac in viitor, mintea mi se transforma intr-un mare vid si tot ce pot ingaima in apararea mea este un abia perceptibil “ăăă”.
Imi vajaie capul de atatea ganduri si ma supara ideea ca noi femeile ajungem foarte rar la concluzii. Poate continua la nesfarsit si eu tot nu o sa ma pot decide daca sa postez acest text sau sa nu-l postez. Dar iata, m-am decis
Despre instrainare, nepasare si dorinta de evadare. Despre dorinta de a fi observat, placut, ascultat. Cred ca toti am fost macar o data loviti de un “meteorit” si am ajuns undeva la cativa centimetri, daca nu chiar ani lumina departare de noi insine. Asta nu ne-a facut decat sa ajungem si mai jos, in cazul lui Henry, la propriu. Si apoi strigam, fiindca nu ne mai vede nimeni, atat de departe suntem de noi si de ceilalti. Un fel de tragi-comedie light (daca exista asa ceva). Dragut domnul Jeremy Clapin, nu credeti?
Alooo, je suis là! Par ici!
Termenul de robot jovial ii apartine sociologului C. Wright Mills si se refera la acel individ stresat, mereu grabit, care are un job monoton, unde, dealtfel, lucreaza ore suplimentare. Bucuria lui este une petite cafe….ou plusieurs
Noi: “Jos comuniştii”, “Alegeri libere”, “Libertate pentru basarabeni” , “La puşcărie, Voronin, la puşcărie”, “Basarabia, pământ românesc”, “Eliberaţi prizonierii”, “Mai bine mort decât comunist”. Strigăt, furie. Fraţi. Limba noastră, a tuturor. Dincoace şi dincolo de Prut. Vrem. Dar ce? Unde cum? Cu cine? Memorandum. Vrem. Cerem. Vă rugăm. Ştiţi, comunismul e naşpa, nu ne place, nu mai vrem. Vrem libertate. Voi aveţi, nu ştiţi cum e fără. De ce nu ne daţi dacă noi vrem? Noi nu suntem oameni?
În Piaţa Universităţii un număr impresionant de tineri au venit seară de seară, încă de luni, să solidarizeze cu protestatarii din Basarabia. Ştiţi asta. Nu ştiti însă ce înseamnă solidarizarea astam fiindcă nu aţi fost acolo să o vedeţi cu ochii voştri şi să simţiţi atâta suflet. Era peste tot, te învăluia, în feţe pictate pe obraz,
în lumânări, în steaguri, în zâmbete şi îmbrăţişări. Pancarde mai mici mai mari, mai colorate îţi iau ochii ici şi colo. Toată lumea şi-a lipit stickere cu “Basarabia, pământ românesc” pe unde au putut: pe bluză, geană, pantaloni, şapcă, obraz, frunte. Dacă ar fi putut cred că şi-ar fi înfipt şi în inimă un sticker. Tricolorul peste tot, în mijloc fluturăm în valuri un steag cât lumea de mare. 
De la microfon răsună numai mesaje de încurajare, deşi vorbitorii au toate motivele să fie trişti. Cum poţi să fi sceptic într-o asemenea adunare?
Iar întâmplător, această mulţime are şi un plan, transformat în Memorandum. Şi punctele atinse de acest memorandum nu sunt nici fabulos de utopice, nici neîndreptăţite. Tinerii basarabeni vor alegeri libere, vor să umble neconstrânşi în propria lor ţară, vor mass-media liberă, vor pedepsirea fraudatorilor, vor democraţie. Care va să zică nu umblăm aşa aiurea şi fără scop, ca moleculele din mişcarea browniană. Oare e prea mult? Vom vedea marţi, când vom prezenta minunatul memorandum la diferite ambasade.
Ei: “Frate, frate, dar brânza e pe bani”, “criză generaţională”, “Violenţa nu este compatibilă cu valorile democratice”, “twitter revolution”, “instigare la violenţă”. Nu. Nu. Nu. Nu ştim şi nici nu ne interesează. Jurnalişti arestaţi? Hmm, poate ne convingeţi…
*Nota: A se face distincţie între noi şi Noua Dreaptă. A se face distincţie între protest şi violenţă. A se face distincţie între putere şi dorinţă. A se face distincţie între ei şi noi.
Îngropaţi Vama Veche! Fie-i nisipul uşor! Lăsa-ţi-o să se odihnească în pace! E ultimul lucru pe care îl mai putem face pentru ea. Îi datorăm asta. Noi şi tinereţea noastră. Aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele, dar sinceră, curată şi adevărată.
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=133&cmd=articol&id=3324
Pentru primii vamaioţi, Vama Veche este însăşi era boemiei, o evadare în cultură, un protest antisistem.
Pentru mine Vama Veche este expresia libertăţii. Prima oară când am plecat undeva fără ai mei, prima noapte petrecută pe plajă, prima mahmureală, săruturi, muzică rock, reggae, hippie, haos în gânduri, fericire, bolero-ul de dimineaţă de la Ovidiu, dormit pe jos, frig, apus, răsărit, piele sărată, nisip în adidaşi, discuţii mai mult visătoare, puţin filosofice, deloc pesimiste. Vama este nonconformism, fabrică de vise, o portiţă de aer curat în marea de poluare ecologică, fonică şi culturală. Vama este un refugiu. De ce am adus aici toate lucrurile de care încercăm să fugim?
Pentru mine Vama nu este un trend. Nu este o marcă comercială a distracţiei, nici skateshoes, nici Corona. Nu este bătaie şi băută. Nu e ecstasy, ketamină şi coca. Comă alcoolică. Vama nu este modă, oameni buni! Nu venim la mare să arătăm ultima colecţie Billabong, să ne facem unghiile în 13 culori şi să ne machiem până ne crapă fondul de ten. Vama este muzică şi dans, nu club. Cluburi există şi în Bucureşti, mai multe şi mai şmechere. Vama nu este pipiţe în fuste scurte, băieţi cu freză pokemon şi emo kids. Vama nu este house, minimal, progressive şi cu atât mai puţin manele. Nu este bădărani care se uşurează în mare pentru că s-au îndopat cu prea multă bere şi le moare orgoliul dacă plătesc 1 leu la W.C. public. Nu este nici scuipatul în exces, nici display-ul grotesc al shaormei semidigerate. Pentru că eşti prost şi bei mai mult decât te ţine creierul. Pentru că trendul dictează abuz. Dar asta nu este Vama!
Pentru mine Vama înseamnă ceva şi nu-mi place să o văd transformată într-o maşină de producţie. Nu vreau nici pistă de biciclete, nici parcare şi nici hotel de 4 stele. Nu vreau să-mi cumpăr haine, deşi sunt tentată. Nu vreau 10 standuri cu cercei hand-made, deşi îmi plac. Nu-mi trebuie nici 10 restaurante, pot mânca foarte bine la “Implinge tava”. Nu vreau preţuri de 2 ori mai mari decât în Bucureşti, nu vreau reclame, sampling şi 2 băuturi la preţ de una. Nu vreau gunoaie pe jos în fiecare dimineaţă, munţi de ambalaje, văi de sticle goale, jeg, mucuri de ţigări îngropate în nisip, sau nisip ici si colo, printre mucurile de ţigări. Nu vreau consum.
Pentru mine Vama va fi o staţiune ca oricare alta, un loc unde vin tinerii să piardă timp şi bani, o nouă oportunitate a consumului de semne (label-uri, brand-uri şi alte asemenea drăcovenii care ne formează ca indivizi moderni). Ca mulţi alţii, şi eu cred că Vama, ca idee culturală, nu mai poate fi salvată, tocmai pentru că nu prea mai există promotori culturali.
Pentru mine Vama mai este doar o amintire. Pentru voi ce este?
Pentru ca a venit primavara, cel mai optimist dintre anotimpuri, nu pot decat sa va propun un zambet, prin filmul Validation. Comic, plin de viata, de creativitate filmul lui Kurt Kuenne ar putea sa o binedispuna si pe Baba Cloanta. Mesajul nu poate fi decat unul placut: bucurati-va, zambiti, iubiti, viata este o scanteie de fericire care de-abia asteapta sa fie descoperita.
* Si bineinteles multumiri lui Cix pentru ca a dat share la minunatul filmulet
Vrei să pierzi timp şi nu ştii cum? Vrei să apari la televizor dar nu ai nici un talent care să te ajute în privinţa asta? Te pricepi să baţi din palme? Atunci figuraţia ca public la emisiuni TV este ceea ce cauţi. Nu m-am putut abţine să nu merg la casting pentru un astfel de …”job”. Ezit să numesc această activitate job pentru că nu câştigi experienţă în nici un domeniu relevant, şi nici bani nu o să vezi prea mulţi.
Pentru casting trebuie să te prezinţi la sediul TVR, intrarea Pangrati la ora 12. Am fost punctuală întâia oară în viaţă fără folos. Cei de la firma de figuraţie au ajuns după vreo oră. Am avut noroc, pe mine şi pe încă două prietene ne-a recrutat pe loc pentru o emisiune obscură pe Tvr 2. A fost scurt şi plictisitor, am asistat la un grozav recital live din partea individului care canta Tornero Tornero. Pentru 45 de minute de bătut din palme te plătesc cu 10 lei. Ni s-a părut rezonabil, doar nu faci mare lucru. Fireşte, pe noi nu ne-a plătit, doar era emisiunea de probă.
A doua activitate de gen a fost insa cat se poate de edificatoare. Am ajuns pline de speranta pe platoul de la emisiunea Gaz pe Folk, o incapere ceva mai mare decat sufrageria mea, unde respirau cam 30 de suflete. Am stat pironite pe scaun timp de 6 ore, martore la glumele libidinoase ale lui Marius Bodochi şi la zâmbetul gol al partenerei sale de prezentare. Ce-i drept, am ascultat muzică bună, dar asta în secvente controlate. Sub forma „vorbe şi cântec”, prezentatorii discutau cu invitaţii (adică îi întrebau pe fiecare cum li s-a părut emisiunea), iar apoi aceştia cântau o singură melodie. Invitaţii, nume sonore din lumea folkului erau chiar mai iritaţi decât noi avand in vedere ca nu am avut decât o pauză de 5 minute, după 4 ore de filmare.
Partea nostima este ca pentru cele 2 ediţii la care am asistat am primit grozava sumă de 15 lei. Asta nu este nimic, se pare ca minunatele companii de casting sunt criticate la scala larga din cauza activitatii lor usor exploatatoare. Inteleg ca a da din palme nu cere o pregatire extraordinara, dar chiar si cel mai plictisit om are altceva mai bun de facut timp de 6 ore.
In final, cel mai trist lucru este ca oameni se lasa de bunavoie fraieriti si exploatati.Toti oamenii, inclusiv eu. M-am lasat prada curiozitatii si prostiei si in final nu am castigat decat karma negativa. In fond, aici nu este vorba de bani sau de experienta, e vorba de demnitate personala. Demnitate care pare sa fie incalcata la fiecare pas: atunci cand vrei sa iesi din metrou si alti pasageri vin buluc peste tine, atunci cand lucrezi peste program si seful nu-ti zice nici macar “multumesc”, atunci cand bati din palme 6 ore si nu ai voie nici macar la buda. Tot uitandu-ma la stiri, am observat ca cea mai inalta forma de incalcare a demnitatii este cea politica, cele mai multe legi aprobate de Parlament nu sunt aprobate de populatie, si totusi legile astea se refera chiar la noi, la populatie. Eu zic ca nu ar trebui sa ne lasam calcati in picioare si sa protestam, sa vociferam, sa actionam impotriva incalcarii demnitatii!Voi nu?
